Se spune că mănânci cum arăti, dar eu n-am fost dintotdeauna făcut din găluște.
Uscătiv, rahitic și anemic mă alergau ciulinii prin Câmpia Bărăganului, în drum spre școală. Băteau niște vânturi teribile pe atunci, că n-o să le uit vreodată. Mă luau pe sus!
În primele clase, tata își rezerva de nevoie, timp liber pentru a mă duce și a mă lua de la ore.
(Eu sunt cel mic, jos stanga.)
Mama a încercat să mă ajute și ea, pentru a-mi rezolva problemele cu care mă confruntam și m-a îndopat cu vitamine conform medicamentatiei dată de doctori.
Pofta de mâncat a venit așa normal … că era de ajuns să mă uit la televizor și emotiile îmi făceau foame, ascultam muzică – mă relaxam mâncând, mă supăram – îmi trecea cu o cutie de fondante …
Așa că la vârsta de 10 ani am reușit performanta să devină o minune de bucălat. O minune!
Dar momentul culminant n-a fost greutatea, ci paradoxal un…”Dans al Rătuștei” executat din gratia fundului meu rotofei, care mi-a adus Locul 1 la Cântarea României!
Povestesc asta și acum prietenilor mei. Ce să fac, să mă jenez?
Fundul meu, căci despre el e vorba, a fost salutat cu aplauze furtunoase din partea juriului aflat în Casa de Cultură din Slobozia, oraș reședintă de judet! Actualmente Casa de Cultură „Nicolae Rotaru”, un adevărat simbol al vieții cultural – artistice din municipiu.
„Dansul Ratuștei” făcut din „acel necesar al spatelui meu”, a prins repede ecou judetean!
Am trecut cu mare talent de prima fază a concursului. Am simtit atunci la 10 ani că ar putea fi activitatea mea preferată pentru tot restul vietii mele. Abia așteptam faza pe tară! 
(Ratușca, Fabrica de Jucarii, Aradeanca – celebra in anii ’80.)
Brigada școlară satirică din care făceam parte, Școală Nr 7. Fetești, s-a mobilizat atunci și mai tare.
Talentul a fost extras din mine tematic și motivat cu multe alte bomboane fondante.
Asa functiona, așa eram momit la repetitii să dau ce-i mai bun din gratia mea dolofană.
Si, ohhh daaa, veneam pentru dulciuri ca o vrăbiută la pumnul cu seminte.
Următorul moment de glorie a fost cel când am apărut în programul TVR la Cântarea României!
T.V.R. !!!
Cea dintâi Arenă Muzicală a tării!
– Nu zău, tot cu fundul și rătușca???
– Toooot!
Stati sa auziti ce vuiet!
Fetești’ul nu știa cum să reactioneze,
Festesti ‘ul era uluit!
Pentru că debutul meu pe micile ecrane a venit la pachet cu multă laudă la școală:
– Dragii noștrii invitati, dragi profesori, nu ne rămâne decât să-l salutăm ca pe un oaspete de seamă, sosit pe neaşteptate în spaţiul poeziei și dansului și să-i urăm mult succes în viitor !
Ajunsesem VEDETĂ LOCALĂ!! 
Au plâns de bucurie toate babele care mă știau de pe stradă.
Cuibărit într-un căuș catifelat de palme moi de la toată lumea… mă simteam simpatic, bucălat, mic și norocos.
Eram iubit și primeam scutirea ad-hoc pentru orice repetitii sau „migrene”…
Când familionul a decis că trebuie să-mi susțină de aproape ascensiunea în etapele
celui mai mare Festival Artistic al Neamului, și să vina cu mine peste tot, lumea a rămas cu gura căscată!
Căci drumul gloriei înseamnă o lungă călătorie și toate neamurile s-au mobilizat în etapa mea către…
Medalia de aur! 
Ai mei, călătoreau separat de autobuzul judetean, care ne transporta pe noi vedetele judetului.
Mama și tata se aflau mereu înghesuiti în automobilul familiei și urmau traseul hardughiei motorizate din tablă numită autocar.
Tata, care initial a fost singurul care m-a luat peste picior in legătură cu coptarea mea în grupul artistic al școlii, socotind-o scuză de la învătătură, devenise brusc cel dintâi sustinător al meu.
A condus în toată tara cu „valuta” în portbagaj, niște dolofane pulpe de porc, pentru a ne face mai bună șederea în turneu. Un fel suplimente pentru confort, în vremurile acelea deși aveai buzunarul plin, nu prindeai ușor cazare la hotelurile Patriei iar hălcile de carne rezolvau multe.
Mi-e dor de excursiile de atunci, așa aiurea prin tară.
Aveam cu mine un casetofon Grundig și o pungă de 1 RON plină cu audio casete RAKS și JVC,
plus minunata tehnologie germană cu boxe, care îmi rezerva întotdeauna locul ghidului.
Puneam muzică dar și colaje sonore imprimate de mine, dădeam dedicatii și îmi sclipeau ochii de plăcere de parcă eu inventasem muzica și o livram cu portia după bunul meu plac.
Imi doream să fac asta toată viata.
Simțeam că o fac în spiritul educării tinerei generatii, în spiritul dragostei față de muncă, și mai ales al devotamentului fată de patrie și partid. (Hai mă că glumesc)
(Hai mă că glumesc)Turneul s-a încheiat apoteotic, eu atingând culmea perfectiunii, cu propriul trup, și un „Dans al Ratuștei” de maximă precizie, secondat de colegi și familie aflati în sală sau tribune, a căror contributie a contat și a presupus ridicarea sincronizată de cartonașe cu diverse reprezentări grafice și mesaje impresionante, precum:
„Pionier Gavrilă , Locul I la Cântarea României !” sau „Din inimă cinstire pentru tine, Românie !” 
Si DAAA, l-am câștigat!
Se întâmpla în 1985!
Și orice ati zice voi, sunt încă amintiri care mă tin vioi!
Râdeti și voi printre rânduri, nu râdeti de mine. 
„Cântarea României” – era o amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural artistică de creatie și interpretare, menită să îmbogătească și să diversifice viata spirituală a țării, să sporească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural national și universal.
Asa era, dar nu stiu ce s-a intamplat in anul ăla…
Al vostru, DJ Conte!
Comentarii recente