Îmi amintesc cu drag de momentele când îmi luam tălpășita de acasă în încercări firave de a-mi căuta un drum în viată. Niciodată nu mi-a plăcut să mă simt odihnit dar sărac, mai bine nedormit dar cu buzunarele pline.
Aveam o ambitie ieșită din comun de a ieși din anonimatul colectiv și eram animat de dorinta de a face ceva, așa că într-o dimineată de vară, în 1993, cu liceul terminat, am plecat însotit de un rucsac fluorescent, precum șireturile de la pantofi, ticsit cu casete audio, sperante, și emotia de a mă arunca în necunoscut. Eram singur, rumen în obraji, iute ca Maradona și gata de aventură și luptă. Armele mele erau ideile.
În acea dimineată am sărit într-un accelerat ce venea de la București cu destinatia Constanta. Am dat curs invitatiei pe care mi-a făcut-o Gheorghe Gheorghiu, care era Top Star, un artist cu succes garantat de fiecare dată când cânta în discoteca mea. Era momentul său de glorie maximă și m-a invitat la mare „să facem treabă”! Așa le-a zis și părintilor mei, care au șovăit îndelung, nedorindu-și ca progenitura lor să colinde precum un greiere cu chitara în cârcă, toată vara….sau toată viata.
Dar, eu tot am plecat, hotărât să las în urmă orașul unde m-am născut și m-am pierdut anonim printre zecile de mii de turiști de la mare. Nu mă plângeam, la 18 ani mă bucuram de privilegiul de a fi zi de zi alături de Gheorghe Gheorghiu, chiar în anul în care el a scos piesa care ne-a schimbat viata și lui și mie: „Unde dragoste nu e nimic nu e !”
Mă ocupam de vânzarea discurilor sale ziua, iar noaptea eram pe cont propriu. Așa era întelegerea.
Noptile le dormeam partial pe peronul gării din Constanta, într-o pereche de adidași frumoși dar mâncători de șosete la călcâie. Urmăream cu privirea majoritatea trenurilor care mergeau către Fetești. Și recunosc, că uneori mă simteam singur, dar parcă n-aș fi plecat chiar așa repede înapoi, pentru că după umezeala noptilor, ziua constatam că nu e așa neagră problema, și altfel era când judecam a doua zi la lumina caldă a soarelui…
Era frumos la mare cu Gheorghe Gheorghiu. M-am obișnuit cu situatia și încet au apărut și primii bani. Apoi am făcut rost și de un permis CFR special, menit să mă facă să mă bucur, de confortul la clasa întâi, prin cele mai primitoare trenuri și prin cea mai primitoare gară. In tren chiar mă simteam pe lux, eram cel mai bogat locatar sărac. Unul care adormea cu zâmbetul pe buze, știind perfect ce are de făcut ziua următoare.
Ziua alergam ca nebunul, cu vinilurile lui Gheorghiu, seara aveam procent de vânzări la spectacole, și când artistul nu avea *musafiri*, mă chema în camera sa, și mă contamina cu buna lui dispozitie. Mă bucuram de o baie generoasă, mă primeneam de haine noi și de o masă ad-hoc, cu multe bunătăti culinare, dintre acelea ce mi-au căzut greu în viată…
Am sunat-o și pe mama odată ! Am sunat-o din camera artistului de la Hotel Perla din Mamaia, să o asigur că sunt bine și mă bucur de tot confortul din lume. S-a bucurat să audă asta și s-a grăbit să se convingă, anuntându-și vizita la mare. Entuziasmul ei m-a lăsat cu gura căscată și m-au cuprins brusc frigurile, paradoxal la ce canicula era afară.
Cu greu am inventat un „Turneu National” cu vedete de celebritatea cărora fabulam că mă ocup personal, seri de concerte în care chipurile eram implicat, numai să nu se urce în mașină și să vină în weekendul ăla la mine. Așa am scăpat.
Apoi făra grabă, cu calm, fără presiune și mai ales cu plăcere, am devenit omul din umbra artistului Gheorghe Gheorghiu. Eram important. Îi administram garderoba și eram pe cale sa devin cel mai productiv vânzător ambulant de albume din Constanta !
Zi de zi, seară de seară, la fiecare teatru de vară, restaurant sau cinematograf unde concerta Gheorghiu, vindeam tot. De trei ori pretul unui disc, pret pe care îl stabileam eu, în ciuda tuturor sfaturilor și avertizărilor artistului.
Îl dădeam din mâna mea ca pe un lucru foarte scump. Ia-l! :))
Avea mare căutare, vindeam tot spre disperarea celorlalti competitori, și devenisem cel mai bun negustor, invidiat chiar și de artiștii concurenti, care își doreau și ei, să fie luati acasă sub formă de albume muzicale de către turiști.
Cu satisfactia asta adormeam regește pe trei scaune ale sălii de așteptare din gară, odată cu noile mele grji financiare. Dar nici somnul nu mai era ăla de-l știam, atipeam iepurește cu banii ascunși adânc la cald, în locul unde s-a instalat în timp și o burtă cât o insulă muntoasă…
Recunosc, mă visam și mă vedeam cel mai bogat chiriaș din gară și din sălile de așteptare.
Mă uitam dupa turiștii deshidratati cum plecau la casele lor cu buzunarele golite de vacanță și pot să spun ca nu mă mai deranja nici măcar „hotelul” meu provizoriu cu miile de trenuri sau miile de plutoane de tineri gălăgioși. Afișam un rânjet larg plin de satisfactie al unei persoane ce tocmai s-a trezit la mare în vacantă, cu oarece întelepciune, sigur pe visele lui care dădeau rezultate.
Vara lui ’93 a fost o vară pe cinste, dar era pe sfârșite… gândul ăsta mă omora, m-am prins că dacă nu fac ceva exploziv de care idolul meu să fie mândru, pierd cadenta sau o să-și ia rămas bun de la mine, așa cum spune el într-unul dintre refrenele sale celebre…
Ei, și momentul meu de apogeu, a avut loc într-o seară norocoasă de sfârșit de săptămână, când am vândut toată marfa aflată pe stoc in Teatrele de Vară din Neptun, Mamaia, Eforie, Eforie Sud, Costinești, Jupiter.. ultima statiune fiind locul ce mi-a adus cei mai multi bani.
Am vândut tot, tot, tot ! Proaspătul album „Unde dragoste nu e, nimic nu e” nu mai exista, nu se mai afla nu se mai găsea! Le-am vandut inclusiv și pe cele din inventarul unui distribuitor ce avea un chioșc în gară, dar și toate plăcile care mai erau prin portbagajul și camera lui Gheorghiu ! N-a mai rămas nimic !
Atât de impresionante au fost concertele lui Gherghe Gheorghiu în acea vară și în acea seară, încât sustinătorii săi au plătit de aproape patru ori mai mult pe un vinil.
Eram bogati !
Toată seara, Gheorghiu m-a urmărit de pe scenă cum înotam prin multime cu chipul lui pe coperta albumului, pe post de steag, deasupra capului, si cred că i-au dat și lacrimile, nu știu dacă de fericire ori poate trăia fiecare baladă pe care o cânta… dar eu așa am văzut.
„Unde dragoste nu e nimic nu e” este discul care mi-a schimbat viata în noaptea aia!
Lui Gheorghiu încă nu-i venea să creadă izbânda mea, bine nici mie nu-mi venea să cred cu ce efort titanic am isprăvit, totuși ne-am despărtit în zorii zilei, dupa ce toată noaptea am stat alături de el cu scobitorii la ochi, până la ultimul pahar de șampanie! Am făcut un chef monstru!
Acela a fost momentul în care idolul meu mi-a recunoscut, apreciat și evaluat efortul așa cum știa el mai bine: am fost premiat cu două pungi cu bancnote scoase din sacul ce a rămas la el, dar talentul meu la făcut bani devenise stimabil!
Au mai urmat cateva seri la fel de productive cu vânzări nesimtit de bune (după o fugă pînă la Electrecord), dar aceasta a fost vara, la sfârșitul căreia eu mi-am cumpărat un BMW alb, aproape nou, adus din Germania! Nu aveam permis dar am rezolvat un an mai târziu, când am împlinit 19 ani!
Aceea a fost și seara, în care Gheorghiu s-a grăbit să-mi ia cameră la hotel, a mea și nu mai a mea, una chiar pe plajă la Mamaia, cu pereti, cu acoperiș și baie, un privilegiu nesperat !
Aveam un alt statut și l-am simtit încă de a doua zi dimineată când am fost onorat să spăl
Opelul decapotabil al lui Gheorghe Gheorghiu, apoi mașina lui Gabriel Dorobantu, mașina lui Dan Spătaru
și în sfârșit a lui Mihai Constantinescu! :)))
Și disperam că vine toamna, când se indicau două posibilităti: fie să plec cu Gheorghiu la București, pentru că devenisem, cu exceptia permisiilor sale amoroase, nedespărtiti – ori să n-o mai fac pe mama să sufere, și neapărat să urmez o facultate respectabilă.
Am amânat totuși perfectionarea mea la cursul de învătământ superior și părintii mei au fost categoric de acord, că sunt destul, zi de zi la cursuri, în facultatea vietii, așa că am plecat la București, un oraș pe care îl văzusem pasager câteva ore în întreaga mea viată, ca să mă amestec din nou între oameni.
Dar stai să vezi ce oameni!
Cartierul Cotroceni și familia lui Gheorghe Gheorghiu – m-au adoptat! Ca să se știe!
Asta ca să întelegeti ce sentiment al prieteniei se dezvoltase.
Iar la el acasă locuiau laolaltă Romică Tociu, Doru Octavian Dumitru, Alin Oprea și Tavi Colen de la Talisman și toti dormeam care pe unde apucam!
O tineam într-un chef perpetuu, mâncare la discretie făcută de Doamna Anișoara, regretata D-na Gheorghiu, mama artistului, singura care întelegea după mama, necesarul de hrană ce trebuia să-mi fie alocat. :)))
(va urma)
________________
Al vostru, dj Conte!
Comentarii recente